Scrisoare deschisă către Ministerul Muncii: ce facem cu supraviețuitorii deportărilor?

Scrisoare deschisă către Ministerul Muncii: ce facem cu supraviețuitorii deportărilor?

 

Către: Guvernul României
În atenţia: Domnului Sorin Grindeanu, Prim-Ministrul României
Către: Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale
În atenţia: Doamnei Lia-Olguţa Vasilescu, Ministrul Muncii şi Justiţiei Sociale

Respect pentru ultimii supravieţuitori romi ai deportărilor în Transnistria (1942-1944) - acordarea drepturilor legale


Între 1942-1944, în timpul regimului Ion Antonescu, 25.000 de cetăţeni români, etnici romi, majoritatea copii, au fost deportaţi de autorităţile române în Transnistria. Jumătate din romii deportaţi au murit în Transnistria. În ultimii ani, sute de supravieţuitori romi ai deportărilor în Transnistria au murit fără a-şi fi primit drepturile legale conform Legii 189/2000 (o indemnizaţie lunară pentru cei doi ani de deportare, tratament medical şi loc de veci gratuit). Ultimii supravieţuitori romi trăiesc în condiţii extrem de grele din cauza barierelor administrative invocate de Casele de pensii pentru a le refuza romilor aceste drepturi. Deşi Ministerul Muncii a fost atenţionat în mod repetat în ultimul an, nu a luat nicio măsură concretă. În acest răstimp, alte zeci de supravieţuitori romi au murit.
Petiție: Supraviețuitorii romi ai deportarilor în Transnistria nu au drepturi?


Mai trăiesc doar câteva zeci de supravieţuitori romi ai deportărilor în Transnistria. Statul Român "recunoaşte", "îşi asumă" şi "respectă" în convenţii şi declaraţii, dar în fapt ignoră şi umileşte. Din anul 2000, de când aceste persoane beneficiază de cadrul legal care le-ar fi permis să primească o indemnizaţie (chiar dacă era una mizeră, de 215 lei pentru doi ani de deportare până în iulie 2015 şi de până în 500 de lei, conform ultimelor ajustări), România tergiversează aplicarea ei pentru câteva zeci de romi, îi poartă pe la Casele Teritoriale de Pensii care interpretează legea după bunul plac şi le cer acte şi dovezi absurde.
Cu fiecare lună de amânare a acestor pensii, numărul supravieţuitorilor scade. Sunt în mare parte persoane trecute de 85 de ani, care se află la finalul unei vieţi pline de umilinţă. Impactul la buget ar fi minim şi pe o perioadă limitată. Ignoranţa şi reaua-credinţă a autorităţilor statului român fac din aceste persoane victime până în ultima zi a vieţilor lor.
Supravieţuitorii romi se confruntă la nivel naţional cu următoarele probleme:

1) Casele judeţene de pensii interpretează neunitar şi discreţionar normele de aplicare a Legii 189/2000
, deci diferenţele dintre soluţiile date sunt imense. Spre exemplu, doi fraţi deportaţi în Transnistria pot primi, având aceleaşi acte, soluţii diferite de la Casele de pensii: unuia i se acordă drepturile, celuilalt, nu).
2) Casele judeţene de pensii preferă aproape exclusiv documentele de arhivă şi tind să respingă orice alte dovezi, fapt care afectează supravieţuitorii romi. De ex., Casa de pensii Sibiu pretinde documente de arhivă care nu există nici până acum, întrucât Arhivele Sibiu nu au prelucrat, în 75 de ani, decât 1% din documentele privind deportarea romilor (conf. răspunsului Arhivelor Sibiu, SJANSB-1731-R/17.12.2015); Cazuri similare sunt şi în alte judeţe precum Vrancea, Olt, Botoşani, Galaţi etc. O altă dovadă a inadecvării normelor de aplicare a L. 189/2000 este că pretind ca probă documente emise de Crucea Roşie, în condiţiile în Crucea Roşie a răspuns oficial (617/9.10.2014) că nu dispune de listele nominale cu romii deportaţi in Transnistria.
3) Normele de aplicare a Legii 189/2000 sunt perimate. Casele de pensii nu ţin cont de dovezile ulterioare emise de organizaţiile internationale sau de Statul German care, după ce au recurs la expertiza istorică avizată (United States Holocaust Memorial Museum) au oferit documente si compensaţii supravieţuitorilor romi, fapt care atestă ca romii respectivi au fost deportaţi.
4) practica multor Case de pensii este de a refuza proba cu martori, deşi ea este prevăzută legal,pe motiv că cineva având doar 10 ani la deportare nu ar fi credibil; rezultă că mărturia unui supravieţuitor născut în 1932, deci având acum 85 de ani, poate fi respinsă ca nerelevantă. Un caz şi mai grav s-a înregistrat la CJP Iaşi care i-a refuzat unui supravieţuitor acordarea drepturilor legale, deşi unul dintre martori, născut în 1924, avea 20 de ani în Transnistria. Ţinând cont de speranţa de viaţă redusă la romi, aceasta prevedere permite abuzurile şi limitează acordarea drepturilor legale.
Stanescu Istrate, din Ciurea, jud. Iaşi, născut în 1940, a fost deportat în Transnsistria în vara 1942. În 2004, în calitate de supravieţuitor al deportărilor în Transnistria, a fost despăgubit de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie-Geneva. În noiembrie 2014, a depus dosarul conform L. 189/2000 la CJP Iasi, inclusiv cu declaraţii de martori de la doi supravieţuitori romi, având documente probatorii şi fiind deja beneficiari ai Legii 189/2000. Totuşi CJP Iaşi i-a refuzat dosarul invocând la fiecare lună pretexte diferite: 1) nici el, nici martorii nu ar putea dovedi că ar fi fost deportaţi, deşi cei doi martori primesc chiar de la CJP Iaşi indemnizaţia conform L. 189/2000; 2) ulterior, CJP Iaşi a susţinut că martorii nu ar fi fost suficient de vârstnici pentru a fi credibili, deşi unul dintre ei era născut în 1924, deci avea 20 de ani în Transnistria, iar speranţa de viată la romi este mai redusă; 3) în fine, că cele două declaraţii ale martorilor nu ar coincide deşi ele sunt identice. Argumentul final al CJP Iaşi a fost: "Dacă petentului nu-i convine, să ne dea în judecată!". Evident că supravieţuitorul, sărac, analfabet şi bolnav, nu va putea da în judecată instituţia respectivă.
5) cazuri în care supravieţuitorilor care au demonstrat deportarea cu documente de arhivă le-au fost refuzate drepturile legale pe motiv că deportarea ar fi insuficientă dacă nu pot demonstra şi data revenirii din Transnistria (Hotărârea 1393/31.8.2015 a CJP Bacău în cazul supravieţuitoarei Costea Maria).
Maria Costea, născută în 1936, deci având acum 81 de ani, a fost deportată în 12 septembrie 1942 din Piteşti, împreună cu familia ei, şi dusă în judetul Oceakov, Transnistria, unde i-au murit două surori. Aşteaptă de ani de zile pensia care i se cuvine conform legii 189/2000. Oficialii Casei de Pensii din Bacău îi tergiversează din octombrie 2014 dosarul: iniţial i-au comunicat că "Legea 189/2000 nu este pentru ţigani", apoi i-au spus că s-ar fi dus în Transnistria de bunăvoie pentru ca ulterior să nu accepte expertiza istorică sau documentele de la Arhivele Naţionale Bucureşti, Argeş sau United States Holocaust Memorial Museum, pretinzând în schimb documente de la Arhivele Botoşani! În vara 2015, CJP Bacău a acceptat că a fost deportată, dar a refuzat să-i acorde indemnizaţia pe motiv că supravieţuitoarea nu poate documenta revenirea din Transnistria! Funcţionarii CJP Bacău pretind ca supravieţuitoarea să probeze data revenirii cu documente de arhivă (inexistente pentru că revenirea din Transnistria s-a făcut în condiţiile ruperii frontului) sau cu martori (inexistenţi pentru că, la 75 de ani de la deportări, foarte puţini mai trăiesc). Funcţionarii CJP Bacău au refuzat expertiza istorică şi blochează de peste doi ani acordarea drepturilor. În schimb, pornind de la aceleaşi documente, Costea Maria şi-a primit drepturile legale oferite de Statul German pentru deportaţi în mai puţin de două luni. La fel, cu aceleaşi documente, în trei luni, sora Mariei Costea şi-a primit de la CJP Argeş drepturile legale pe care CJP Bacău le refuză.

6) Casele de pensii resping expertiza istorică, nu dispun de cunoştinţe elementare cu privire la Holocaust, fapt care contribuie la refuzarea drepturilor legale (chiar exemplul de mai sus, când Casa de Pensii Bacău a cerut unei supravieţuitoare deportate din Piteşti, jud. Argeş, să aduca acte de la Arhivele Botoşani!)

Reamintim că, potrivit Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, document public pe baza căruia România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust, deportarea romilor în Transnistria s-a făcut de către Statul Român, iar Transnistria a fost administrată de autorităţile române. Responsabilitatea pentru cetăţenii români de etnie romă, deportaţi în Transnistria, atunci şi acum, revine Statului Român!

În ultimul an, Ministerului Muncii i s-a atras atenţia în mod repetat asupra acestei situaţii, dar, în ciuda promisiunilor, nu a luat măsuri concrete de rezolvare a acestei probleme
. În tot acest răstimp, au murit zeci de persoane deportate, aşteptând în van ca Guvernul Român să le recunoască drepturile.
Solicităm Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale eliminarea de urgenţă a acestor practici abuzive. Este imperios necesar ca cele câteva zeci de supravieţuitori romi ai deportărilor în Transnistria, aflaţi încă în viaţă, să se poată bucura, măcar acum, de respectul cuvenit.
Totodată, solicităm ca, în termenul legal, să ne comunicaţi modul de soluţionare a petiţiei şi măsurile dispuse, conform Ordonanţei nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.

Centrul de Resurse pentru Comunitate
www.roma-survivors.ro


Pentru mai multe detalii:
Petre Matei
0724 635 375
Această adresă de email este protejată de spambots. Trebuie să aveți JavaScript activat ca să o puteți vedea.

 

e-max.it: your social media marketing partner
5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 5.00 (4 Votes)